Am inceput sa iubesc acest jurnal ce deschide in viata mea o usa ascunsa prin care se strecoara in afara oricarui control, sufletul, fara teama ca cei care ma cunosc im va afla tumultul si zbuciumul interior. Nimeni nu stie cat de adanci sunt gandurile omului!!!!!!!!! Aici nu ma stie nimeni si nimic. Pot scrie ceea ce gandesc, fara analize profunde din partea celor care ma stiu , si daca spun ca iubesc sau urasc , ori plang , aici o pot face. Sufletul imi este deschis asemeni unei flori in toiul verii...dupa ploaie, fara sa-i fie teama de arsita soarelui, soare pe care-l iubesc pana la daruire.
In secunda aceasta a timpului iubesc atat de mult ca-mi vin lacrimi in ochi. Omul pe care-l ador imi tine inima in mana, imi da a doua viata. E incarcat de dragoste, eu de fluide. V-am mai spus este departe. Zilele trec, m-am obisnuit sa le numar fara sa ma sufoc de nerabdare. Se stabileste in mine o obisnunta, aceea a asteptarii, uneori imi pierd cumpatul si ma apuca jalea. Dragostea parca-i o rana, iar zilele se duc vestejite pe fereastra ca frunzele toamna. Din tot ce urmeaza sa se intample, timpul in care uneori parca nu mai inainteaza, ma gandesc numai la venirea lui. Vreau ziua aceea si nimic altceva, sa ma imbat de el, sa-mi pierd mintile cu el, sa halucinez, sa-mi scot vesmintele, sa le arunc ca pe o povara metalica, o armura care-mi tortureaza trupul, imi frange oasele , rupandu-mi carnea.. Mi-am fagaduit iubire in care intra credinta dar nu si castitatea si decenta, fiindca nu are nimic comun una cu alta, cum nu-i nimic intre zi si noapte. Insa cand el imi vine in ochi (chiar daca nu reusesc sa-i vad fata decat foarte rar ) aplecat asupra celui mai vechi si mai obligatoriu dintre gesturile omului, numit PACAT din greseala, inca inainte de a se forma imaginea cand nu era decat gand si nebuloasa, sangele imi ia foc, mi se taie respiratia si intreaga fiinta te doreste si cere. Si daca ma gandesc mai bine , pacatul cel mai grav al omului este de a nu mai dori nimic; iar eu sunt plina de dor, mult , de-mi da pe dinafara. Departe...esti atat de departe....prea departe si prea fara tine, iar dorul nu vine dinafara ci dinlauntru ce doare, seaca si uneori pierde. S-o fi inventat ceva cu care putem masura dorurile adanaci? Daca aveti cunostinta de asa ceva, va rog instiintati-ma, vreau sa cunosc pana unde poate duce sufletul inrobit de inima lui!!!!!!!!(PRELUAT)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu