Decriptări. Din cartea alba a unei femei oarecare
Dacă trebuie să-mi comunici ceva neplăcut sau care crezi tu că poate fi interpretat ca fiind neplăcut/supărător/etc. nu amîna momentul pînă în ultima clipă, nu ocoli, nu tergiversa. Cea mai bună strategie este metoda discuţiei directe, deschise, sincere, ca între oameni maturi, evitîndu-se astfel senzaţia de cuţit aplicat pe la spate, cu toate simptomele aferente şi pierderea încrederii în consecinţă.
Avantaj: chiar dacă poate fi dureros momentul, acumulaţi o bilă albă pentru curaj, deschidere şi sinceritate.
Dacă trebuie să minţiţi, spuneţi adevărul! Dacă totuşi trebuie să o faceţi cu orice preţ, verificaţi mai întîi de ce memorie dispuneţi. Decît o jumătate de minciună mai bine un adevăr dureros şi întreg.
Cînd o femeie urlă că nu mai vrea, nu mai poate, nu mai nu, orice, cînd se jură că e definitiv şi irevocabil, cînd pune interdicţii şi ia decizii capitale înseamnă că o doare, că îi pasă, că e rănită dar şi că aşteaptă ca iubitul/soţul/amantul să ia act de existenţa ei, să-i dea un semn că e pe fază şi a auzit, un semn de reciprocitate, sau de viaţă, ori să-i ofere o doză dublă de asigurări de afecţiune. E momentul în care el trebuie să redevină prinţul călare pe armăsarul alb, să dea dovadă de o mică sau o mare nebunie după posibilităţile proprii, să facă ceva ieşit din normele cotidianului pentru a o convinge că şi lui îi pasă, pentru că puterea şi vulnerabilitatea unei femei subzistă într-un acelaşi punct, acela în care îşi doreşte cu disperare să creadă.
Va urma
sau nu va urma
